Noua politica pentru descurajare nucleara a Rusiei transmite mesaje amenintatoare Romaniei, Poloniei si altor aliati NATO

În 2020, cand toata omenirea era ingenuncheata de o pandemie pornita din China, Rusia și-a actualizat cadrul normativ care definește politica în domeniul descurajării nucleare și stabileşte condiţiile în care autorităţile de la Kremlin pot recurge la utilizarea arsenalului nuclear. Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a aprobat, la 2 iunie 2020, Bazele politicii de stat a Rusiei în domeniul descurajării nucleare, document care înlocuieşte ediţia anterioară a politicii ruse de descurajare nucleară (aprobată de preşedintele Dmitri Medvedev în 2010).

Până în 2010, condiţiile de utilizare a armelor nucleare ruse erau prezentate în Doctrina Militară. Esenţa politicii ruse de descurajare nucleară constă în dezvoltarea unei descurajări punitive (detterence by punishment), întrucât Rusia (asemenea celorlalte state nucleare) nu are capacitatea de a dezvolta un sistem de descurajare prin interzicere (deterrence by denial). 

Decizia privind utilizarea armamentului nuclear este luată de preşedintele Rusiei, care poate să informeze conducerile politico-militare ale altor state sau organizaţii internaţionale despre posibilitatea utilizării de către Rusia a armamentului nuclear sau cu privire la adoptarea deciziei de utilizare a acestuia.

Documentul defineşte patru condiții în care Rusia va utiliza  armamentul  nuclear: 

• existenţa unor informaţii veridice privind lansarea de rachete balistice împotriva Rusiei şi/sau aliaţilor ei

• dacă este utilizat armamentul nuclear sau alte tipuri de arme de distrugere în masă în atacuri împotriva Rusiei şi/sau a aliaţilor săi

• dacă sunt executate atacuri convenţionale asupra unor obiective civile sau militare de importanţă strategică ruse, a căror neutralizare ar putea determina imposibilitatea adoptării unei riposte din partea forţelor nucleare ruse

• dacă este declanşată împotriva Rusiei o agresiune non-nucleară (cu arme convenţionale), care pune în pericol însăşi existenţa statului rus.

Obiectivul final al strategiei Rusiei de descurajare nucleară este definit în document ca fiind „prevenirea izbucnirii unui conflict”, dar şi „încheierea conflictului în condiţii acceptabile pentru Rusia şi aliaţii ei”. Aceste prevederi accentuează descurajarea unui conflict, ca primă opțiune, în detrimentul de-escaladării acestuia, care rămâne a doua opțiune.

În concepția conducerii de la Moscova, în cazul în care Rusia este nevoită să se confrunte  cu o înfrângere militară iminentă, se va apela la utilizarea armamentului nuclear astfel încât să îl oblige pe atacator să-şi încheie agresiunea şi să revină la „statu-quo ante”.

Prin noul document programatic, Kremlin-ul reiterează disponibilitatea şi determinarea de a utiliza arsenalul nuclear, atât ca element de distrugere a unui adversar pe timp de război, dar şi ca măsură de descurajare/constrângere pe timp de pace și criză. 

Documentul arată asumarea de către conducerea politico-militară rusă a unui „nivel de ambiţie nuclear”, fapt ce implică dezvoltarea în continuare a armamentului nuclear în perspectiva utilizării acestuia în condiții excepționale.

AMENINȚĂRI LA ADRESA ROMÂNIEI ȘI POLONIEI, CA PARTENERI STRATEGICI AI SUA

Doctrina defineşte şi principalele ameninţări împotriva cărora se aplică descurajarea nucleară. Astfel, lista potenţialelor ameninţări la adresa Rusiei, împotriva cărora Moscova poate riposta nuclear, include următorii actori statali și situaţii:

1. statele care dispun de arme nucleare, arme de distrugere în masă şi vectori purtători, care pot fi folosiţi împotriva Rusiei şi aliaţilor

2. aliaţii statelor care dispun de armament nuclear

3. existenţa unei ameninţări de agresiune împotriva Rusiei, prin  executarea de către adversar a unor acțiuni de dislocare/constituire pe teritoriile şi în zonele maritime învecinate Rusiei/aliaţilor a unor grupări de forţe convenţionale, în compunerea cărora intră şi vectori capabili să transporte încărcătură nucleară

4. dislocarea de armament nuclear şi vectori purtători de încărcătură nucleară, pe teritoriile unor state non-nucleare

5. dislocarea de către state care consideră Rusia potenţial adversar a: sistemelor şi mijloacelor de apărare antirachetă, rachetelor de croazieră şi balistice cu rază medie şi scurtă de acţiune, armamentului ne-nuclear de mare precizie şi armamentului hipersonic, UAV-urilor de atac, precum şi a armelor cu energie dirijată

6. crearea şi plasarea în spaţiul cosmic a unor mijloace de apărare antirachetă şi sisteme de atac.

Una dintre cele mai importante prevederi constă în faptul că descurajarea nucleară a Rusiei va fi aplicabilă nu numai statelor care deţin armament nuclear, ci şi aliaţilor acestora. Este evident că, în accepţiunea Rusiei, această formulare vizează (la nevoie) toţi membrii NATO, dar în primul rând statele aliate cu SUA, îndeosebi cele care se află în proximitatea vestică a Rusiei, respectiv pe flancul estic al NATO.

În acest sens, sunt vizate de Moscova, în ordine, Polonia, România (cu care SUA au încheiate parteneriate strategice puternice) şi – eventual – statele baltice.Practic, cu excepţia situaţiilor menţionate la punctele 1 (state nucleare) şi, respectiv, 6 (plasarea de armament în spaţiul cosmic), România și Polonia pot fi vizate în aproape toate celelalte situaţii, astfel:- „ameninţarea nr. 2”, din postura de state aliate ale SUA;- „ameninţarea nr. 3”, din postura de state aflate în vecinătatea Rusiei pe teritoriul cărora ar fi dislocate grupări de forţe şi sisteme de rachete şi armament care ar putea include și vectori purtători de încărcătură nucleară.

Este de notorietate faptul că, ignorând evidențele, Rusia continuă să promoveze narativul potrivit căruia Facilitatea Aegis Ashore de la Deveselu ar reprezenta o amenințare împotriva Rusiei, iar rachetele destinate combaterii amenințărilor balistice ar putea fi convertite în vectori cu încărcătură nucleară;- „ameninţarea nr. 4” ar putea fi luată în calcul în situația în care Moscova se așteaptă ca  SUA să disloce armament nuclear (inclusiv vectori purtători) pe teritoriile unor state aflate pe flancul estic al NATO (probabil, sunt vizate România și Polonia); – „ameninţarea nr. 5”, în situația în care Kremlinul consideră țara noastră ca făcând parte din categoria de „state care consideră Rusia potenţial adversar” și care ar putea disloca, pe teritoriul național, dispozitive militar format din sisteme care ar putea bloca/intercepta vectorii nucleari strategici ai Federatiei Ruse și executa în același timp atacuri cu armament de mare precizie pe direcția Federatiei Ruse.

Este evident că programul de înzestrare cu tehnică de ultimă generație derulat de România (sistemele Patriot, HIMARS, sistemele de de instalații mobile de lansare -SIML, înzestrarea aviației militare cu avioane multirol F-16 și multe altele altele) nu este privit cu ochi buni la Moscova.